Răspunsuri despre dragoste / pagina 13

Mulţi dintre noi fac un pas înapoi în faţa fricii de a rămâne singuri cu sine. Dar doar ştiind cine suntem putem afla cine vrem să fim sau cum trebuie să fim. A te cunoaşte şi a-ţi vedea neajunsurile înseamnă a te accepta şi a-ţi dori schimbarea. Fiecare persoană, odată ce se descoperă şi vede că imaginea de sine nu este ideală, va dori schimbarea. Lupta se dă între a te accepta sau a nega adevărul pe care l-ai văzut în sufletul tău. Dacă nu ne cunoaştem în adevărul nostru, în rostul existenţei şi vieţii noastre nu putem trăi sentimentul împlinirii spirituale. Cunoaşterea de sine, spunea părintele Galeriu, nu poate avea loc decât: "numai în comuniunea dintre tainic şi descoperit, mister şi revelaţie, dintre infinitul divin şi făptura zidită în hotarele timpului, dar care aspiră totdeauna, în lumina iubirii în care se săvârşeşte actul creator al aducerii de la nefiinţă la fiinţă, dar şi relaţia în har." Iar Isaac Sirul spunea: "cine s-a învrednicit a se vedea pe sine însuşi este mai bun decât cel care s-a învrednicit a vedea îngeri". [Tot textul...]

Viaţa trece ca un cântec care pe măsură ce este cântat dispare şi va trebui cântat iar şi iar. Tinereţea îţi permite să o iei de la capăt de foarte multe ori. Când eşti tânăr toată lumea e a ta, eşti iubit, eşti plin de speranţă, ai toată viaţa înaintea ta. Dar timpul trece. Totul se dovedeşte a fi doar deşertăciune. Ceea ce există e doar clipa... însă un bătrân nu o mai poate lua de la capăt. Pe un ton depresat, poezia vorbeşte despre perisabilitatea condiţiei umane! Gloria apune, iubirile trec, se sting. Pentru un bătrân viaţa înseamnă trecutul şi tot ceea ce contează se află în urmă, şi viaţa este ca "o ţiteră dezacordată" care nu mai poate să învie amintirile, iubirile, speranţa, visurile. Este ca şi cum un poet şi-ar pierde inspiraţia, talentul, un cântăreţ şi-ar pierde vocea. La bătrâneţe, viaţa este ca ecoul unui cântec care s-a sfârşit!

Demnitatea este o valoare care ţine de domeniul eticii; este un drept al fiinţei umane şi este un concept cu deschidere normativă. Logica demnităţii instituie astăzi declaraţii constituţionale: “Toţi oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi” (Fapt infirmat adesea de practica socială.) Ca drept al fiinţei, demnitata presupune dreptul la respectectarea drepturilor! Ca valoare etică – demnitatea priveşte calitatea reacţiilor, comportamentului unei personane: cinstea, valoarea morală, meritele precum şi gradul de preţuire, prestigiu, (inclusiv rangul atins). [Tot textul...]

Lazarev susţinea că au sosit vremurile în care trebuie să fim şi oameni de afaceri, dar şi sfinţi. [Tot textul...]

E uşor să dai vina pe celălalt pentru propriile neîmpliniri acoperindu-ţi greşelile. Se spune că în viaţă îţi realizezi visurile în măsura în care îţi asumi responsabilitatea faptelor tale. Când învinuieşti pe alţii pentru lucrurile prin care treci, le predai lor controlul asupra acelor părţi din viaţa ta. "Te-am lăsat..." - faptul că nu a avut nici o reacţie este consecinţa vinei pe care o poartă în subconştient şi exprimă mândria lui rănită. "regret că m-ai manipulat să facem un copil" - tardiv! şi cumplit să nu-ţi iubeşti propriul copil, chiar dacă ar fi aşa, ce vină are copilul? (sunt atât de mulţi copii nedoriţi care suferă sau ajung să facă lucruri rele!); "spuneai că nimeni nu mă poate iubi" - acest lucru trebuie să-l ştii singur despre tine, e vorba de propria valoare (identitate) pe care o ai, nu ţi-o conferă cineva. "îmi pare rău că te-am cunoscut" - oamenii apar în viaţa noastră cu un scop. Surprizele neplăcute cu care viaţa ne pune faţă în faţă nu fac decât să ne netezească calea în direcţia care era menită pentru noi. [Tot textul...]

Reproducerea umană [Tot textul...]

Este posibil să ne îndrăgostim de cineva ca de un model la care vrem să accedem? Este posibil să aspirăm la prietenia cu cineva pentru că admirăm anumite trăsături pe care dorim să le dobândim? Sunt grade de cunoaştere în măsura în care simţim că celălalt are un know-how pe care, în mod înconştient îl va transmite iar noi îl vom receptiona şi vom beneficia de el prin simpla prezenţă a celuilalt în viaţa noastră.

Viaţa unui trandafir durează atâta timp cât e iubit şi-l îngrijeşti...

Se face distincţia prin sensul diferit al aceluiaşi cuvânt. În prezent, mi se pare mult mai simplu ca un singur cuvânt să aibă mai multe înţelesuri. De exemplu cuvântul "iubesc", aşezat în propoziţie altfel, capătă semnificaţie diferită: "îmi iubesc părinţii", "îmi iubesc fratele/sora", "îmi iubesc soţul/soţia", "îmi iubesc gaşca de prieteni", "îl iubesc pe Dumnezeu" - în sensul că ai credinţă; "iubesc prăjiturile" - în sensul de a place; cum mai e "iubesc acest sport", "iubesc această maşină" etc. În antichitate, pentru că nu se folosea prea mult "analiza cuvintelor", oamenii se complicau prea mult.

Pentru mine Dumnezeu înseamnă: Lumină, Credinţă, Adevăr, Libertate, Speranţă şi mai ales Iubire. El este Creatorul Universului şi a legilor ce-l guvernează. Este adevărat că Universul este paradoxal... Spaţiul se modifică continuu... Timpul are un Început şi variază ca viteza pe curbura Spaţiului... Cunoaşterea devine din ce în ce mai mică pe măsură ce evoluţia ei dă noi dimensiuni, mai mari, necunoscutului... şi omul se schimbă...!!! Cum se schimbă??? Greu de spus!!! Iar dacă Dumnezeu n-ar exista, am deveni o ipoteza a hazardului... am fi nimeni şi nimic sau un punct de plecare pentru un alt Univers...