Este prostia un rezultat (printre altele) al necunoaşterii de sine?

Mulţi dintre noi fac un pas înapoi în faţa fricii de a rămâne singuri cu sine. Dar doar ştiind cine suntem putem afla cine vrem să fim sau cum trebuie să fim. A te cunoaşte şi a-ţi vedea neajunsurile înseamnă a te accepta şi a-ţi dori schimbarea. Fiecare persoană, odată ce se descoperă şi vede că imaginea de sine nu este ideală, va dori schimbarea. Lupta se dă între a te accepta sau a nega adevărul pe care l-ai văzut în sufletul tău. Dacă nu ne cunoaştem în adevărul nostru, în rostul existenţei şi vieţii noastre nu putem trăi sentimentul împlinirii spirituale. Cunoaşterea de sine, spunea părintele Galeriu, nu poate avea loc decât: "numai în comuniunea dintre tainic şi descoperit, mister şi revelaţie, dintre infinitul divin şi făptura zidită în hotarele timpului, dar care aspiră totdeauna, în lumina iubirii în care se săvârşeşte actul creator al aducerii de la nefiinţă la fiinţă, dar şi relaţia în har." Iar Isaac Sirul spunea: "cine s-a învrednicit a se vedea pe sine însuşi este mai bun decât cel care s-a învrednicit a vedea îngeri".

A te cunoaşte înseamnă a merge în profunzime, a merge la originea noastră. După cum spunea părintele Galeriu: "noi ne cunoaştem împreună cu Dumnezeu, împreună cu Ziditorul, cu originea noastră. Numai în Dumnezeul cel veşnic existenţa şi cunoaşterea sunt una. Noi luăm cunoştinţă de noi înşine după ce existăm, în procesul formării conştiinţei de sine şi nici atunci numai prin noi înşine, ci numai prin apelul la obârşia noastră. Iar acest apel e vital spiritului şi existenţei."

A te cunoaşte pe tine însuţi înseamnă a înţelege cum vrea Cristos să fii.

Biblia condamnă prostia pentru că o egalează cu necredinţa, "frica de Domnul este începutul înţelepciunii"; provocarea pe care o face Biblia este să căutăm înţelepciunea şi priceperea: "căci intelpciunea preţuieşte mai mult decât mărgăritarele... de la mine vine sfatul şi izbânda, eu sunt priceperea, a mea este puterea" (Proverbe 8:11, 14).