Ce este demnitatea?

Demnitatea este o valoare care ţine de domeniul eticii; este un drept al fiinţei umane şi este un concept cu deschidere normativă. Logica demnităţii instituie astăzi declaraţii constituţionale: “Toţi oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi” (Fapt infirmat adesea de practica socială.) Ca drept al fiinţei, demnitata presupune dreptul la respectectarea drepturilor! Ca valoare etică – demnitatea priveşte calitatea reacţiilor, comportamentului unei personane: cinstea, valoarea morală, meritele precum şi gradul de preţuire, prestigiu, (inclusiv rangul atins).

Termenul “demnitate” este un termen care suportă un anumit grad de imprecizie. (În Logica juridică, Petre Bieltz şi Dumitru Gheorgiu, pag. 113, se precizează: “Un termen este “precis” numai dacă pentru orice obiect, în principiu, putem decide dacă aparţine sau nu extensiunii sale. Dacă există cazuri principial nedecise, spunem că termenul este “vag “(imprecis). În timp ce termeni ca “dreptunghi” sau “element chimic“ sunt precişi, termini ca “tânăr”, “agresiune”, “major”,” minor” sau “discernământ” sunt “vagi”. Extensiunea unui termen vag se compune dintr-un nucleu, care conţine cazurile decise ca aparţinând extensiunii şi o margine care conţine cazurile indecidabile. De exemplu, o persoană care are 20 de ani face parte din nucleul extensiunii termenului tânăr, în timp ce o persoană care are 31 de ani face parte din marginea acestei extensiuni. (…) Desigur, graniţa dintre cazurile care aparţin nucleului şi cele care aparţin marginii nu poate fi trasată precis. Termenii vagi admit nuanţări, în schimb cei precişi nu: putem spune că cineva este destul de tânăr, dar nu are sens să spunem că o figură geometrică este destul de pătrat.”) Astfel încât, în orizontul discursului, termenul se cere în permanenţă precizat, dar şi nuanţat, definit (ca intensiune (înţelesul) şi extensiune (obiectele la care termenul se poate aplica)).

Din practica discursului în limba română putem spicui pentru “a avea demnitate”, "a fi demn" (sau "demn”, ca termen concret) expresii precum: "a avea un comportament neslugarnic”, “om al adevărului, cinstei, onoarei, care impune respect”.

Termenul “demn” se poate constitui ca o adevărată balanţă a evaluării morale în expresii ca “demn de dispreţ”, “demn de respect”, “demn de toată cinstea”, “demn de apreciere, de iubire”, dar şi “vrednic, demn de milă”.

“Demn” poate să însemne vrednic, capabil, respectabil, mândru, onest,dintr-o bucată, cu prestigiu.

Întâlnim definirea demnităţii ca: prestigiu, gravitate,sobrietate, rang, ierarhie, treaptă socială, poziţie (de aici demnitar). Pe Dexonline demnitatea este echivalată şi cu autoritatea morală, nobleţe, caracter demn, dar şi funcţie.

Este de remarcat faptul că orizontul de definire a termenului se întinde de la calitatea comportamentului până la aprecierea sa socială, de la trăsătura de caracter şi până la validarea acesteia, recunoaşterea ei, incluzând şi poziţia, rangul, funcţia, treapta socială!

Logica demnităţii pare să presupună că meritocraţia este îndreptăţită!

Pentru a schiţa problematica acestui termen vag, voi da următorul exemplu de comunicare: “Ionescu a ajuns până la demnitatea de magistrat. S-a păstrat în ierarhie dar, cu timpul, şi-a pierdut respectul colegilor pentru că şi-a pierdut demnitatea. A rămas doar cu magistratura!” Avem intensiunea termenului care cuprinde înţelesul termenului demnitate şi avem extensiunea termenului. Obiectul face parte din nucleul extensiunii termenului (magistratura); pe de altă parte nu onorează nici marginea extensiunii termenului (fără demnitate)!