Răspunsuri despre filozofie / pagina 19

Scopul suprem al vieţii este fericirea sau "evdaimonia". Fericirea constă în sentimentul de plăcere ce urmează din fapta bună şi conştiinţa că raţiunea stăpâneşte peste simţurile inferioare. Cea mai înaltă plăcere este aceea produsă de activitatea liberă a raţiunii: înţelepciunea. Cel mai bun loz pe care şi-l poate dori omul în această lume este acela al cercetătorului după adevăr care refugiat în împărţirea bucuriilor pe care le naşte activitatea raţiunii, se ridică deasupra micimilor vieţii terestre şi ajunge la conştiinţa naturii şi a menirii sale divine.

Care libertate? Cea de conştiinţă, cea fizică, întrebarea este ambiguă. Dacă vorbim de prima, fiecare individ şi-o asumă şi consumă zilnic în acord cu propria-i educaţie. Cea fizică există atâta timp cât te construieşti sau reconstruieşti dintr-o morală ancestrală.

Dragostea.

În urma este trecutul nostru, oamenii pe care i-am întâlnit şi care ne-au influenţat viaţa, împlinirile, dar şi eşecurile, zilele petrecute pe munte şi zilele petrecute în valea umbrei morţii. În faţa noastră poate fi lumea sau Dumnezeu - depinde ce alegem să privim! În noi ar trebui să locuiască Cristos. Incomparabil este ceea ce se află în faţa noastră cu condiţia ca Isus Cristos să locuiască în noi.

Mulţi dintre noi fac un pas înapoi în faţa fricii de a rămâne singuri cu sine. Dar doar ştiind cine suntem putem afla cine vrem să fim sau cum trebuie să fim. A te cunoaşte şi a-ţi vedea neajunsurile înseamnă a te accepta şi a-ţi dori schimbarea. Fiecare persoană, odată ce se descoperă şi vede că imaginea de sine nu este ideală, va dori schimbarea. Lupta se dă între a te accepta sau a nega adevărul pe care l-ai văzut în sufletul tău. Dacă nu ne cunoaştem în adevărul nostru, în rostul existenţei şi vieţii noastre nu putem trăi sentimentul împlinirii spirituale. Cunoaşterea de sine, spunea părintele Galeriu, nu poate avea loc decât: "numai în comuniunea dintre tainic şi descoperit, mister şi revelaţie, dintre infinitul divin şi făptura zidită în hotarele timpului, dar care aspiră totdeauna, în lumina iubirii în care se săvârşeşte actul creator al aducerii de la nefiinţă la fiinţă, dar şi relaţia în har." Iar Isaac Sirul spunea: "cine s-a învrednicit a se vedea pe sine însuşi este mai bun decât cel care s-a învrednicit a vedea îngeri". [Tot textul...]

Ca şi în cazul eutanasiei, se ridică aceeaşi întrebare: am dreptul eu ca om să spun stop vieţii mele sau acelui apropiat mie aflat într-o situaţie disperată? [Tot textul...]

Interesul este doar omenesc! Ca şi... a greşi!

Demnitatea este o valoare care ţine de domeniul eticii; este un drept al fiinţei umane şi este un concept cu deschidere normativă. Logica demnităţii instituie astăzi declaraţii constituţionale: “Toţi oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi” (Fapt infirmat adesea de practica socială.) Ca drept al fiinţei, demnitata presupune dreptul la respectectarea drepturilor! Ca valoare etică – demnitatea priveşte calitatea reacţiilor, comportamentului unei personane: cinstea, valoarea morală, meritele precum şi gradul de preţuire, prestigiu, (inclusiv rangul atins). [Tot textul...]

Lazarev susţinea că au sosit vremurile în care trebuie să fim şi oameni de afaceri, dar şi sfinţi. [Tot textul...]

Deoarece pentru fiecare fiinţă universul este reprezentat de corpul material în care se află.