Ce îi determină pe atei să nu creadă în Dumnezeu?

Sunt multe lucruri care îi împiedică pe oameni să creadă în Dumnezeu sau în oricare alt întemeietor de religie (Allah, Budha, Confuciu etc.) şi anume:
- existenţa răului şi a suferinţei;
- faptele rele făcute în numele creştinismului: cruciade, inchiziţie;
- comportamentul greşit/păcătos al celor care susţin că îl cunosc pe Dumnezeu;
- înclinaţia omului spre păcat;
- teama că într-o zi vor fi traşi la răspundere pentru faptele lor;
- concepţia greşită că religia a fost/este un mod de a-i ţine pe oameni sub control şi în supunere;
- abuzurile făcute de biserică;
- faptul că nu s-a întors nimeni din moarte să poată relata ce este după;
- îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de omenirea pierdută şi rătăcită.

În primul rând, eu sunt ateu.

Am 52 de ani şi am avut ocazia să văd tot felul de Cristoşi.

Este interesant modul în care noi avem nevoie de religie.

Mesajul pe care îl transmit (să zicem partea utilă) este să-ţi trăieşti viata aşa cum îţi merge mintea.

Nu încurajez pe nimeni la acţiuni "nepotrivite" sau violente, dar cred că ar fi cazul ca naturalul din om ca şi fiinţă să aibă o exprimare.

Adesea m-a mirat reacţia aşa-zişilor atei. Ea e plină de ură, de frică... De ce ar urî ceva ce nu există? De ce s-ar teme de ceva sau Cineva care nu există?

Dispreţul provine din sentimentul de superioritate! Asta pot să înţeleg! (Ceilalţi par nişte copii nătângi! Sau nişte bolnavi incurabili!) (Prin dispreţ se apără!) Dar frica? Dar ura?

Negarea are, poate, rădăcini adânci în frica de necunoscut. Angoasa nelămurită, adâncă, se întoarce ca o fiară străină...necunoscută, fără chip.

Căutarea eşuează înainte de începe. (Dacă nu-l pot cunoaşte în mod nemijlocit, înseamnă că sunt părăsit de acest Tată! Unde e? De ce nu e cu mine? Întrebările acestea sunt mai mult stări tulburătoare...) Ratarea nu mai este trăită ca pierdere ci ca absenţă, ca părăsire, ca abandon care naşte ura. Se simt ca şi cum ar fi abandonaţi, părăsiţi de Dumnezeu, nedreptăţiţi...

Şi omul se transformă într-un ...rebel fără cauză (un mare nemulţumit) care găseşte un fel de echilibru precar (o cauză) în această aşa-zisă orientare... ateism. O angoasă de abandon transformată în ură contra unui Tată de care se consideră (intim, adânc) părăsiţi (dezamăgiţi, etc.)...

Cei mai mulţi dintre atei nu cred în Dumnezeu ca fiind o entitate superioară. Ei neagă, de fapt, religiile. Aceste persoane trec dincolo de "teoriile" prezentate de diverse religii şi au o concepţie proprie asupra vieţii, a universului, în general. De fapt, nimeni nu poate nega existenţa unei forţe "divine", dar nici nu poate să demonstreze existenţa ei. Însăşi ştiinţa admite că există "ceva supranatural" în Univers ce poate fi numit "Dumnezeu".

Toate cele precizate anterior plus IGNORANŢA.