În ce măsură experienţa de viaţă a fiecăruia constituie un fundament pentru dezlegarea sensului vieţii?

Omul, care provine din nimic si se raporteaza la Dumnezeu, nu isi poate afla sensul vietii daca il cauta inlauntrul hotarelor lumii, care si ea provine din nimic. Cata vreme se margineste la lumea creata este rob necesitatii naturale. Prin raportarea la Dumnezeu se elibereaza, insa, de aceasta necesitate si se implineste ca persoana. Asadar limitarea la imanent - caracteristica omului epocii noastre - impiedica accesul la sensul vietii.
Viata fara Dumnezeu este anosta si adesea insuportabila. Cel ce o abordeaza imanent nu vede in ea nici un inteles sau scop substantial. Cel mai sincer raspuns in acest caz este, poate, cel dat de existentialismul ateu, negand orice sens al vietii. "Daca exist in clipa aceasta", zice Sartre, "este pentru ca urasc existenta. Eu sunt acela care ma trag pe mine insumi de la inexistenta pe care o ravnesc; ura si sila fata de existenta sunt exact modurile care-mi fac sinele sa existe, care ma arunca in existenta". Si intr-adevar, existenta omului departe de obarsia existentei constituie un proces de autonimicire. De aceea cautarea sensului vietii fara Dumnezeu este osteneala zadarnica. "Toate sunt fara rost", spune Sartre, "chiar si eu insumi. Tot ce exista se naste fara motiv, ramane in neputinta si moare la intamplare". Cand cineva dobandeste simtirea aceasta, este stapanit de greata. Iar perspectiva vietii lui este esecul. Aceasta experienta, la care omul lumii apusene a fost dus de duhul rationalismului si de iluminism, a provocat cautarea unor solutii metafizice pentru iesirea din impas. Si intrucat secularizarea ce a dominat apusul i-a secatuit credinta crestina, s-a nascut interesul fata de religiile orientale, autocon-centrare, meditatie transcendentala si magie. S-a creat astfel un melanj ciudat de rationalism occidental si misticism oriental, care si-a gasit expresia in miscarea "Noua Epoca" sau "Noua Era" (New Age). Miscarea aceasta, dupa cum nimerit s-a remarcat, ar putea fi numita "expresia crizei in cautarea sensului vietii".
Sensul vietii se gaseste prin raportarea la obarsia existentei ei, la Dumnezeu. Credinta in Dumnezeu si recunoasterea iubirii Lui fata de om dau sens vietii umane. Aceasta din urma nu se epuizeaza in relatiile sociale ale omului, nici nu se reduce la biografia lui, ci se intinde si dincolo de ele. Imbatranind, omul nu isi imputineaza puterile si atat, ci se si maturizeaza, pe un alt plan decat cel fizic. Toate isi afla sens pe planul vietii celei in Hristos. Fara acesta, insa, pun stapanire pe om plictisul, faramitarea si lipsa sensului.