Este decizia de a-i debranşa de la aparatele de susţinere pe cei dragi care nu mai pot fi salvaţi... o decizie care le va reda demnitatea?

Demnitatea? Întrebarea este rezultatul unei greșite apropieri între o realitate tristă și un lucru dobândit pe care nu îl pierzi pur și simplu pentru că ești victima unui accident care te-a făcut incapabil de a decide, reacționa sau a te îngriji.

Într-un spital, niciun pacient nu ar trebui privit ca „lipsit de demnitate” dacă nu face nimic conștient ce i s-ar putea imputa drept „nesimțire” sau orice alt cuvânt din câmpul lexical al termenului.

Dacă veți întreba biserica, ea va răspunde întotdeauna NU, pentru că sunt cazuri în care și-au revenit oamenii. Dacă ați avea vreodată ocazia să-i întrebați pe cei care au stat poate luni, ani la aparate și au decedat, probabil că nu v-ar putea niciodată învinui de faptul că ați mai sperat, din dragoste, desigur.

Nu demnitatea este motivul pentru care aș debranșa de la aparat o persoană, ci DUREREA. Dacă aș putea conștientiza prin câtă durere trece și aș putea raporta asta la șansa de a supraviețui, atunci aș decide, fie și PRO debranșare. Unii te acuză de crimă. Ce îmi pasă mie că unii, crezând că dacă au ei un crez religios, au și dreptul să decidă orice în baza acelui crez și să vorbească în numele Vieții? Să lași un om să sufere groaznic (dacă acesta ar fi cazul) luni de zile sau ani, că poate își revine și mai trăiește câțiva ani, după care oricum moare (toți murim) e un preț pe care nu știu cine - în afara celui direct implicat - are dreptul să îl stabilească.

Eu, de exemplu, îmi doresc să trăiesc atât cât sunt sănătos. Iar dacă ajung la aparate cu lunile, desigur, nu sunt atât de ahtiat după viață ca să optez pentru chinuri de dragul vieții... Culmea paradoxului! Mai ales cei care cred în viață veșnică fac apologia chinului, de dragul vieții de aici. Păi, nu-i nimic, numai bine, abia ajunge omul mai repede pe lumea cealaltă, a verdeții și a încântării.

Orbiți de prea multă bunătate, oamenii nu văd cât sunt de răi, de fapt, durerea altuia, însă rar interesează pe alții. Rar moare altul pentru a curma durerea altuia. Pentru o idee însă, da, s-au dat oameni la moarte și i-au dat și pe alții. Fanatism prostesc.

Și dacă tot au murit și au trimis la moarte pentru o idee, de ce nu ar lăsa și să sufere groaznic un om. Că doar nu decidem noi? Ba da, tocmai voi decideți. Pentru că, dacă este să mergem până la capăt cu ideea de VIAȚĂ, atunci facem pas cu pas și omorâm pasărea pe limba ei: oamenii când au fost creați li s-au pus lângă ei trusa sanitară și Spitalul Municipal? NU. Dacă picai în cap și sângerai, mureai.

Pur și simplu, dacă o persoană ajunge după un accident atât de distrusă încât își pierde conștiința și în mod natural ar surveni moartea, faptul că îi ținem (împotriva naturii!) în viață prin conectare la aparate este, de fapt, nu lupta de partea naturalului, căci și „naturalul” implică moartea cuiva distrus, ci dimpotrivă! Noi, de fapt, ne opune firii!

Cineva ar muri în mod normal, dar noi îl ținem în viață prin mijloace artificiale. Nu spun că facem rău, dar haideți să nici nu mai ne proslăvim atâta și să ne batem cu scripturile în piept. Da, bine, nu decizi tu când moare cineva (adică ți-e frică să îl deconectezi), dar totuși tu decizi cât trăiește, că tu îl ții la aparate și îl lași să se chinuie.

Unde este de fapt acea absolută dreptate și discernământul pe care crede biserica că îl are? Adevărul e undeva la mijloc. Foarte ușor fanatismul ne duce pe toți de o parte a malului, uitând că orice râu, orice ocean, are două maluri, și poți sta pe oricare dintre ele fără să te uzi.