De ce multe ştiinţe, cum ar fi medicina, filosofia şi altele îşi au originile în Grecia antică?

Medicina, de exemplu nu îşi are originea în Grecia antică.

„Dacă un doctor care tratează un abces va ucide pacientul, i se vor tăia mâinile”.

Această pedeapsă severă pentru malpraxis, care marca sfârşitul carierei unui doctor, a fost găsită gravată pe un stâlp de piatră datând din anul 3000 î. Hr. Ea face parte din Codul lui Hammurabi, care, alături de zeci de tăbliţe scrise cu cuneiforme din aceea perioadă, constituie primele practici medicale. Dacă pacientul era un sclav, doctorul nu primea nicio pedeapsă, însă trebuia să cedeze în schimb unul dintre sclavii săi.

Primul doctor ce a primit o atestare, în jurul anului 3000 î. Hr., a fost Imhotep, mare vizir al faraonului Zoser (în Egipt). Sulurile de papirus descoperite în secolul al XIX-lea dezvăluie faptul că Imhotep şi succesorii acestuia se bazau în mare parte pe vrăji şi incantaţii pentru tratarea bolilor, însă foloseau şi o serie de tehnici chirurgicale, cum ar fi sângerarea (pentru reducerea febrei şi pentru eliberarea spiritelor malefice în cazurile de nebunie), precum şi o gamă variată de plante medicinale.

Filosofie, metafizică sau ontologie, oricum s-ar numi această formă specifică a culturii occidentale, numele ei este grec. Prin urmare, originea ei trebuie căutată în Grecia. Motivele apariţiei filosofiei în vechea Grecie au fost diferit explicate şi formulate în diferitele momente ale istoriei culturii occidentale. Se poate observa sursa prima a filosofiei în religie, în experienţa religioasă. Contextul apariţiei filosofiei în vechea Grecie rezidă în relaţiile particulare care s-au stabilit între mitologia religioasă şi literatura greacă şi care sunt expresia unor raporturi specifice între sacru şi profan. În nici un alt context cultural relaţiile dintre mitologia religioasă şi formele literaturii nu sunt atât de libere şi literaţii nu pot corecta sau modifica episoadele acestei istorii sacre.

Filosofia n-a fost, la origine, aşa cum îndeobşte se crede, o interpretare prima şi directă a lumii, un discurs asupra lumii, ci un discurs cultural aplicat altui discurs cultural - literatura mitologică. După cum n-a fost nici un discurs al cunoaşterii, ci, la fel că literatura mitologică, un discurs al semnificării în care s-a petrecut trecerea de la experienţa sacră evocată de mit, la experienţa profana cotidiană.

În al doilea rând, filosofia apare şi în urma altui gen de reacţie la acelaşi context cultural grecesc. Pentru că literarizarea mitologiei greceşti a însemnat un chip omenesc, prea omenesc pentru Absolutul întruchipat de Zeii greci. Înţelepţii greci au reacţionat la acest chip prea uman al Absolutului considerând că nu stă bine Zeului să se angajeze în prea umane peripeţii, mânat de pasiuni cotropitoare şi gata să săvârşească injustiţii, trădări şi adultere. De aceea primii înţelepţi greci au gândit Absolutul mai puţin personalizat, pentru a fi mai puţin uman în acest sens rău al cuvântului.

Aceasta este arheologia a ceea ce filosofia a numit mai târziu "principiu". Pentru că principiul, temeiul a tot ceea ce există, nu poate fi decât divinul, primele principii ale filosofiei greceşti sunt, aşa cum foarte bine observă Mircea Eliade, hierofanii, apariţii sau manifestări ale sacrului. Primele principii invocate de filosofii greci nu sunt nici elemente chimice, nici stări de agregare ale substanţei, ci mult mai mult şi mai miraculos decât atât, chiar dacă în elaborarea lor au putut intervenii analogii prozaice. Ele sunt temeiuri ale existenţei a tot ceea ce există. Principiile pe care diferiţi filosofi greci le aşază la temelia existenţei sunt hierofanii. Pentru că ele sunt cele care, asemenea cu ceea ce este sacru, cu divinul, conferă realitate, consistenţă şi existenţa la tot ceea ce există în această lume. La fel ca şi pentru ceea ce este sacru, omul trebuie să le cunoască pentru a putea înţelege şi interpreta lumea şi pentru a putea să-şi conformeze viaţa comandamentelor ce decurg din calitatea lor divină.

Acesta este sensul meditaţiei originare a primilor gânditori greci. Ideea principiului, a temeiului a tot ceea ce există nu este o idee oarecare. Măreţia acestui gând abstract, chiar dacă secondat sau sugerat de analogii concrete este cel puţin similară cu a marilor gânduri "nebuneşti" ale fizicii contemporane. Într-adevăr, îţi trebuie un salt de gândire formidabil să treci de la diversitatea a ceea ce există - stea, floare, piatră, arbore, moluscă, om - la ceea ce stă în toate acestea ca unu, la ceea ce le adună pe toate într-o unitate şi le face comparabile. Mai mult încă: ceea ce le face unitare în diversitatea lor este şi ceea ce persistă în toate aceste lucruri şi vietăţi dincolo de transformările lor, dincolo de naşterea şi pieirea lor şi el este acela care le este origine şi sfârşit, arhé şi télos. Aprofundarea acestui gând prim, a temeiului a tot ceea ce există a constituit mai departe preocuparea filosofiei greceşti.