Cum poate fi interpretată afirmaţia "Lumea sensibilă este un exil al sufletului nemuritor"?

Ideea de lume sensibilă şi lumea ideilor aparţin lui Platon. Lumea sensibilă, lumea pe care ne-o oferă senzaţiile noastre, este singura lume în care cred şi la care au acces ne-iniţiatii. Această lume este lumea fenomenelor naturale şi a corporalităţii. Ea este schimbătoare, trecătoare şi contradictorie, numai pe jumătate reală, intermediară între fiinţă si ne-fiinţă.

Deasupra acestei lumi este o alta, pe care ochii noştri corporali n-o văd: lumea Ideilor, lumea inteligibilă. Într-o primă formă a filosofiei platoniciene aceste idei sunt mai ales valorile: Binele absolut, Adevărul, Frumosul. În cea de-a doua formă, aceste Idei cuprind, de asemenea, şi figurile geometrice perfecte - sfera, cercul, triunghiul -, şi genurile proxime ale speciilor tuturor lucrurilor terestre. Ideile, care la Platon se scriu cu majusculă, sunt ceva diferit de gândurile noastre pentru că au un statut obiectiv-ontologic, nu subiectiv-psihologic.

Lumea ideilor este realitatea adevărată, căci numai ea este permanentă, imuabilă, eternă. Ea există altfel decât ca simplul produs al inteligenţei noastre umane; dimpotrivă, inteligenţa noastră nu este decât o deschidere asupra acestei lumi. Pluralitatea Ideilor lumii inteligibile alcătuieşte o ierarhie. Vârful piramidei este Ideea de bine, idealul suprem care este acolo sus corespondentul soarelui nostru vizibil. Urmează, sub ea, Frumosul şi Adevărul absolut. Dedesubtul lor se află Ideile geometrice: cercul, triunghiul, sfera etc., cărora noi le vedem aici jos numai imitaţiile imperfecte. Dedesubtul acestora se află Ideile-tip ale speciilor de lucruri şi vieţuitoare terestre. Şi mai jos se află, probabil, Ideile mai puţin semnificative ale lucrurilor comune şi vulgare.

Faţă de această lume a Ideilor, lumea noastră sensibilă nu este decât un palid reflex, un vis, o lume a umbrelor şi aparenţelor. Puţina realitate şi stabilitate pe care o are, lumea sensibilă o deţine de la lumea Ideilor. Tot astfel, faptul că lucrurile din această lume se aseamănă între ele, dacă aparţin aceleiaşi specii, se datorează tot Ideilor, care sunt modelele ultime ale acestor exemplare sensibile multiple. Spre exemplu, toţi indivizii sunt copiile unei Idei de om din cerul Ideilor pure. Pentru a descrie alegoric situaţia noastră în această lume, întinsul dialog "Republica", povesteşte "mitul peşterii". Noi ne aflăm în această lume sensibilă, ca şi cum, de la naşterea noastră am fi fost furaţi de tâlhari şi ţinuţi închişi într-o peşteră, legaţi de un stâlp, cu spatele la intrare şi cu faţa spre peretele din fund al peşterii. Toată viaţa noastră de până acum n-am fi cunoscut din lumea adevărată decât umbrele proiectate pe pereţii peşterii şi zgomotele auzite la gura ei, ca într-un fel de cinematograf imperfect. Dacă cineva ne-ar smulge acestei lumi subterane a umbrelor şi ne-ar scoate la lumina soarelui, noi am reacţiona cu neplăcere, răniţi de lumina prea puternică a adevărului. Totuşi chiar aceasta este sarcina filosofiei: de a ridica sufletul nostru de la lumea aparenţelor sensibile spre lumea permanentă şi pură, a Ideilor. Metoda este de a ridica spiritul nostru treaptă cu treaptă, trecând de la simplele aparenţe, la obiect; apoi, de la obiecte, la ideile abstracte, cum sunt bunăoară, ideile geometriei; în fine, de la acestea, la Ideile veritabile care există independent de noi în lumea inteligibilului.

Iubirea platoniciană defineşte chiar această atracţie spre lumea Ideilor, spre lumea invizibilă a idealului. Şi ea procedează prin trepte, ca întreaga metodologie platoniciană. Prima treaptă o alcătuieşte frumuseţea corpurilor cu atracţia ei; deasupra ei se află, însă, frumuseţea sufletelor şi, în fine, deasupra ei, frumuseţea ideală a inteligibilului, a locului Ideilor pure. Iubirea platonică înseamnă străbaterea, prin depăşiri succesive, a acestor trepte spre cea ultimă şi semnificaţia cu care ni s-a transmis nouă este aceea de contemplaţie şi infinit respect.
Cum a luat naştere lumea sensibilă, în care sufletul nostru este numai prizonier pasager? Între lumea Ideilor şi lumea sensibilă se afla un Demiurg, un meşter divin, care, cu ochii la Idei, ca la un model, le imită în materia sensibilă care este ca o plastelină. Relaţia dintre lucrurile vizibile şi Ideile invizibile este una de participaţie, similară câmpului magnetic sau electricităţii statice. Calitatea de paradigmă a Ideilor acţionează asupra lucrurilor sensibile distribuindu-se fără să se împartă.

Calea filosofică şi în acelaşi timp morala duce într-o direcţie opusă sensibilului şi posesiei bunurilor exterioare, spre contemplarea Ideilor, în centrul cărora se afla Ideea de bine. Efortul realizării Ideii de bine este o virtute aproape divină. Virtutea umană constă în justeţe care este un acord perfect, o armonie între alte trei virtuţi concepute pe măsura tripartiţiei sufletului. Sufletul se împarte în raţional, sentimental şi apetitiv (sfera dorinţelor). Virtutea raţiunii este înţelepciunea, virtutea inimii, a sentimentelor, este curajul, virtutea apetenţei, a dorinţelor, este temperanţa. Justeţea, armonia ierarhică a celor trei se realizează întrucât dorinţa se supune inimii, iar inima se supune raţiunii.