Care este considerat cel mai mare păcat în religia creştină?

Dupa „Mărturisirea Ortodoxă”, păcatele grele sunt de trei feluri:
1) Capitale;
2) Împotriva Duhului Sfânt;
3) Strigătoare la cer.

Păcatele capitale sunt acelea care izvorăsc nemijlocit din firea omenească, slăbită prin păcatul strămoşesc (Marcu 7, 21). Se numesc astfel, fiindcă înfăţişează cele mai de seamă căi ale voii păcătoase şi sunt rădăcina celor mai multe păcate.

Ele sunt următoarele şapte: 1) Mândria, 2) Iubirea de argint, 3) Desfrânarea, 4) Pizma sau invidia, 5) Lăcomia, 6) Mânia şi 7) Lenea.

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea prin care creştinul se împotriveşte cu îndărătnicie poruncilor dumnezeiesti şi tuturor lucrărilor Sfântului Duh. Şi, întrucât virtuţile teologice (credinţa, nădejdea şi dragostea) sunt lucrări ale Duhului Sfânt, păcatele împotriva Duhului Sfânt se îndreaptă mai ales împotriva acestor virtuţi.

Astfel, păcate împotriva credinţei sunt:
Împotrivirea faţă de adevărul dovedit al credinţei creştine. De acest păcat s-au făcut vinovaţi fariseii; de asemenea se fac vinovaţi toţi aceia cărora le place sa păcătuiască, dar pentru că credinţa creştină îi opreşte, ei o tăgăduiesc, se leapădă de ea, sau o prigonesc.

Păcate împotriva nădejdii sunt:
Încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel ce păcătuieşte neîncetat, şi totuşi crede că Dumnezeu, fiind atotbun, îl va ierta; de asemenea şi cel ce socoteşte că se va putea mântui numai prin credinţa lipsită de fapte bune (Rom. 2, 4-5; Iacov 2, 26).
Deznădăjduirea în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care socotesc ca păcatele făcute de ei sunt atât de mari, încât nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu, chiar dacă s-ar pocăi, şi de aceea nu mai încearcă să se îndrepte, ci păcătuiesc mereu.

Păcate împotriva dragostei sunt:
Pizmuirea aproapelui pentru harul ce i s-a împărtăşit, pentru sporul lui în fapte bune, precum şi neîndrumarea celor rătăciţi pe calea cea bună.
Cine se face vinovat de acest păcat nu va putea moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Gal. 5, 21).
Nepocăinţa până la moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu.

Păcate strigătoare la cer sunt păcatele care tind a nimici imboldurile puse de Dumnezeu în firea noastră. Ele sunt atât de grele, încât, mai mult decât altele, cer o răsplătire de la Dumnezeu chiar în lumea aceasta. Ele nu izvorăsc dintr-o slăbiciune a credinciosului, ci din vădita răutate a voii lui, fiind săvârşite cu precugetare.

Păcatele strigatoare la cer sunt:
1) Uciderea săvârşită cu voie.
2) Sodomia, adică desfrâul împotriva firii, precum şi împiedicarea cu ştiinţă a zămislirii de prunci şi lepădarea lor.
3) Asuprirea văduvelor, orfanilor şi săracilor este un păcat împotriva simţului firesc de dreptate al omului.
4) Oprirea plăţii lucrătorilor, care de asemenea răneşte dreptatea socială.
5) Lipsa de cinste şi mulţumire faţă de părinţi.

Ne putem face părtaşi şi de păcatele altora?
Da, şi iată cum:
1) Când poruncim altora să păcătuiască (Matei 2, 16);
2) Când dăm sfat altora să păcătuiască (Ioan 11, 49-50);
3) Când îndemnăm la păcat;
4) Când ne învoim la păcatul altuia (Fapte 22, 20);
5) Când tăcem şi nu înfruntăm pe cel ce păcătuieşte (Pilde 29, 24);
6) Când trecem cu vederea şi nu pedepsim pe păcătoşi;
7) Când ascundem şi apărăm pe păcătoşi (Luca 11, 47-48);
8) Când încuviinţăm păcatele altora (Rom. 1, 32);
9) Când dăm prilej de sminteala spre păcat (Luca 22, 3-6).

În măsura în care luăm parte la păcatele altora, stă şi vina şi răspunderea noastră.

Dar, mai presus de ferirea de păcat, datoria creştinului este să ducă o viaţă morală.