De ce se spune că dragostea este oarbă?

Există două feluri de a fi îndrăgostit, şi numai într-unul dintre aceste doua feluri te laşi orbit de dragoste. Atunci când dragostea pe care i-o porţi prietenului tău este curată, în inima ta arde un foc. Acest foc este uneori mai puternic, alteori mai slab, dar nu se stinge. Focul acesta te îndeamnă să-i treci cu vederea micile greşeli, micile defecte. Dar nu transformă viciul celuilalt într-o virtute. Adică nu devine fantomatică.

Iubirea îi înfrumuseţează pe cei care se iubesc. Iubirea dă aripi. Întotdeauna cel care iubeşte vede în celălalt frumuseţi pe care ceilalţi nu au decât rareori priceperea să le descopere. Întotdeauna defectele iubitului sunt mai mici decât le văd ceilalţi. Ce putem spune? Că această dragoste e imaginară? Nu. Tocmai acesta e rostul iubirii dintre bărbat şi femeie: cei doi se cresc unul pe celălalt in dragoste, şi fiecare îl ajută pe celălalt să fie mai frumos, mai senin, mai bun. Dacă se trec cu vederea anumite defecte, aceasta se întâmplă din două motive: pentru că defectele respective sunt minore, şi nu afectează prea serios relaţia dintre cei doi, sau pentru că aceste defecte pot fi anihilate în timp. Adică, fără a fi scoase în evidenţă, fără a fi arătate cu degetul, aceste defecte sunt îndreptate. Dragostea te înfrumuseţează, dragostea te schimbă. Şi atunci sufletul tău simte nevoia să renunţe la ceea ce stânjeneşte dragostea.

Să vorbim puţin despre celălalt fel de dragoste, despre dragostea care orbeşte. De cele mai multe ori tocmai îndrăgostiţii sunt de vină că au acceptat să-şi deschidă inima într-o asemenea măsură. Celălalt are anumite virtuţi, are anumite însuşiri care ni-l fac plăcut, ni-l fac drag. Dar oricât de frumos sau de deştept ar fi, el nu poate fi de vină pentru modul în care îl iubim. Adică nu e firesc să i se reproşeze persoanei iubite că din cauza unor anumite însuşiri te-ai lăsat fermecat, că nu ai mai fost în stare să-i vezi defectele.

Într-o astfel de situaţie vina ar fi în mare măsura a ta. Sufletul tău ar prefera imaginarul realului, sufletul tău ar alege falsitatea în locul adevărului. Nu este greu de găsit cauza acestei alegeri. Aproape toţi tinerii îşi doresc un partener de viaţă încununat cu o sumedenie de calităţi. Unii, obosiţi că nu au găsit ceea ce căutau, preferă să se mintă singuri şi să proiecteze asupra persoanelor la care ţin calităţile care acesteia îi lipsesc. Greu este până se face primul pas în această direcţie. Odată porniţi pe drumul amăgirii, ei nu vor mai fi în stare să discearnă cum este cu adevărat celălalt. Ei iubesc un vis, nu pe omul de care au impresia că sunt îndrăgostiţi.

În unele cazuri anumite situaţii-limită pot sparge iluzia înainte de nuntă. Acestea sunt cazurile mai puţin grave.

Dar atunci când conştientizarea imaginii reale a celuilalt are loc abia după nuntă, situaţia este tristă. Persoana care s-a lăsat orbită de propria imaginaţie nu are tăria să recunoască că a greşit, ci susţine că vina e a celuilalt, care a încercat să pară altfel decât este. O astfel de conştientizare poate genera divorţul. “Dacă ştiam ce fel de om eşti, nu mă mai căsătoream cu tine…”, şi cel mai simplu mod de rezolvare a acestui conflict este divorţul.

Dragostea adevărată arde mai puternic şi este mai profundă decât dragostea oarbă. De unde putem şti acest lucru? Nu e greu de înţeles. Pentru creştini nimic nu e mai important decât să trăiască după voia lui Dumnezeu, decât să trăiască acoperiţi de binecuvântarea Sa sfântă. Noi ştim că Dumnezeu este iubire şi că iubirea adevărată este un dar pe care El îl aşează în inimile noastre. Oare ar putea o inimă plină de patimi să dăruiască sau să primească mai multă dragoste decât una curăţită de harul dumnezeiesc? În nici un caz.

Chiar dacă lumea aceasta trâmbiţează pe toate drumurile că dragostea pe care ne-o poate dărui este mult mai preţioasă decât dragostea pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu, noi trebuie să stăm tari şi să nu ascultăm glasul ei de sirenă.

Nu evit să afirm faptul că şi în ceea ce priveşte dragostea trupeasca soţii creştinii stau mai bine decât ceilalţi. În sensul că niciodată bucuria lor nu va putea fi egalată de plăcerea pe care o simt cei care refuză să primească binecuvântarea nunţii.